Oda tatalui meu
Privindu-mă din creştet, până jos,
Pe porţiuni de somă şi de germen,
Simt osul fiert în sânge norocos,
Ursita unui rost crescut la termen.
N-am să mă plâng vreodată cine-am fost,
N-am să mă plâng nici cine sunt acum,
N-am cui mă plânge şi nu are rost,
Odă totului meu de-a fi pământ!
În ţeasta mea se coc acum iubiri,
Mâhniri, revolte şi tămăduiri,
Iar sita minţii raţiuni îmi cerne,
Pentru sărutul liniştii eterne.
În circul ăstui veac în mistuire,
Sub fruntea mea mai lungă an de an,
Îmi cade greu a lumii “instruire “,
De parcă Antichristul bate-n geam.
Şi tot aici am eu-l meu intim,
Respectul meu de sacru şi cuvânt,
Mai pot să cred că-s veşnic heruvim
Şi că respir prin minte Aer Sfânt.
Iubiţii mei, necunoscuţi nepoţi,
Vă scriu, din pofta vârstei cânt,
Neştiutori prin lume trecem toţi,
Comete din pământ către pământ.
Nu ne prea doare preavizul sumbru,
Ne preocupă straniul adevăr,
Al vieţii cotidiene cu-al ei timbru
Răsunător. Ce gust revoltător!
Cervicele-mi proteze de lacustre,
Învăluite-n mialgii solemne,
Ascund o existenţă-n paranteze
Şi-ncearcă vremii să îi facă semne!