CAPIT0LUL VI – TRADIŢII ŞI OBICEIURI
G.* DATINI ŞI OBICEIURI
„Lingvistul Ovidiu Densuşianu, ajutat de I.A. candrea şi Teodor Speranţia, au realizat în 1904, revista „Graiul nostru”, în care, printre altele a abordat şi teme ale activităţii folclorice din judeţul Buzău, portul, ocupaţiile, tradiţiile, datinile, vorbirea dialectală. Cei trei apreciază că „ mentalitatea, obiceiurile, datinile şi tradiţiile locurilor din mediul rural sunt determinate, în principal, de apartenenţa lor la bresle”.
Petre Ungureanu – 1943 – „ .....Dacă privim un locuitor din Săgeata în faţă, vedem că el este tipul ţăranului român neaoş, urmaş al vechilor daci, ţărani care, dealungul vremii, cu toate vicistitudinile istoriei, şi-a păstrat aproape intacte fizionomia şi sufletu! Plin de vibraţie sufletească, de simţire adâncă, el se recomandă a fi vioi, răbdător şi înţelept, în manifestările sale dovedind spontaneitate, bună-cuviinţă şi simţ practic. Plin de vibraţie sufletească, de simţire adâncă, el îşi poetizează viaţa în cântece şi versuri populare, iar bucuria, durerea, întristarea, dragostea şi dorul şi le însoţeşte în cântări şi le ţese în versuri scânteietoare de frumuseţe. Ţine cu îndărătnicie de obiceiurile vechi”.
În secolul al XIX – lea şi în prima jumătate a secolului XX , în zonă, erau numeroase credinţe şi erezii. Despre ele se vorbeşte pe larg în monografia comunei Săgeata, elaborată de Victor Andreica şi Florentin - Stelian Albu, sub titlul „ În căutarea unei noi şanse – Săgeata” în 2010.
Din discuţiile cu duhovnicii, bătrânii şi alţi oameni, rezultă că, indiferent cât de mari au fost greutăţile vremurilor în timpul deselor invazii: turceşti, tătărăşti, leşeşti, ruseşti, austro-ungarilor, etc. şi chiar dacă fiinţa naţională a fost în cumpănă, obiceiurile, datinile, valorile morale, înţelepciunea şi spiritul de pace au rămas şi s-au transmis din generaţie în generaţie, ca pe o principală zestre de existenţă milenară.
Profesorul Gheorghe Tistu, in lucrarea sa „Folklor din judeţul Buzău”, în care investigaţiile coboară în secolele 17, 18 şi 19, cuprinde în paginile de început referiri la cuvântul cislă, caracterizator pentru nivelul de dezvoltare al unei colectivităţi umane: numărătoarea efectivelor de oameni din sat, împărţirea dărilor în funcţie de averea deţinută,…
- Multe din obiceiuri îl însoţesc pe om pe parcursul întregii +criteriul calendaristic: De Crăciun, de Anul Nou, de Paşti. Obiceiurile, cum ar fi: colindele de copii, de ceată şi ale vârstnicilor, pluguşorul, steaua, sorcova, vasilca, jocurile cu măşti, vifleemul, din păcate, se practică tot mai rar, fiind pe cale de dispariţie.
Obiceiurile de primăvară –„ între aceste obiceiuri se înscriu cele din ciclul pascal:
- încondeiatul ouălor – folosindu-se ceară şi culori
vegetale şi se aplică elemente decorative clasice, adică motive stelare, florale i geometrice;
- alcătuirea turmelor de oi;
- întovărăşirea sătenilor;
- măsurarea laptelui;
- Marţea, după Paşti, fetele se adunau în grupuri, organizate pe categorii sociale şi practicau obiceiurile legate de incantaţie, paparude şi caloian.” (extras din Monografia comunei Săgeata)
„Obiceiuri de primăvară - intră cele din ciclul pascal: încondeiatul ouălelor, folosindu-se ceară şi culori vegetale. Elementele cel mai des utilizate fiind decorative clasice, adică motive stelare, florale şi geometrice;
- alcătuirea turmelor de oi;
- întovărăşirea sătenilor;
- măsurarea laptelui;
- petrecerea organizată cu prilejul scoaterii oilor la păşune ( sâmbra). (extras din Monografia com. Vadu Paşii)
Obiceiurile de vară –
- caloianul – fetele se adună în grupuri şi fac un chip din lut galben, într-o cutie din carton sau lemn, îl gătesc şi-l înmormântează cu plânsete şi bocete, în locuri bine ascunse, în grădini sau pe luncă. A treia zi îl deygroapă şi-l dau pe apa Buzăului, implorând astfel pe Dumnezeu să aducă ploaia:
„Ene, Ene, Caloene,
Iană, Iană, Caloeană,
Ene, Ene, Caloene,
Tac-tu la surcele,
Te cată mă-ta-n poiană,
Cu inima friptă, amară,
Deschide portiţa,
Să vină ploiţa!”
Apoi se întorc la casa uneia din fete, unde fac petrecere, iar seara vin şi flăcăi. Mîncarea este pregătită de fete şi constă, ca preferinţă, în omlete şi gogoşi.
- paparuda – Copii, femei,oameni, îmbrăcaţi sumar, sau chiar cu frunze de boziu legate de brâu( în cazul copiilor), se stropesc cu găleţi de apă, râd şi se veselesc, în credinţa că vor porni ploile. La paparudă participă şi ţiganii, care devin paparude şi se cântă:
Păpărudă, rudă,
Vină de mă udă,
Păpărudă nouă
Vino de mă plouă!
Cărămidă nouă,
Dă Doamne să plouă!
Drăgaica – Chiar şi Dimitrie Cantemir în „ Descripţio Moldaviae” din 1714, vorbeşte despre Drăgaica din Buzău, la care iau parte toate satele din jur, în zilele de 14 – 24 iunie” (extras din Monografia Comunei Sageata)
„În Săptămâna Mare sau a Patimilor, fiecare încearcă să-şi cureţe sufletul, să se împace cu cei cu care erau certaţi, se merge la Denii. În noaptea de Înviere, se cumpără Paştele, cine vrea şi mai ales cei în familia cărora cineva a murit fără lumânare. În noaptea de Paşte se cumpără toate lumânările care se aprind în candelabrele din biserică , sfeşnice, cât şi untdelemnul pentru candele. Se duc la biserică ouă roşii, pâine, covrigi sau cozonac. După înviere acestea sunt împărţite la cei care au fost la slujbă. Preotului i se aduc în dar unul sau doi cocoşi, de preferinţă albi, prosoape şi i se dau bani.
Obiceiuri de vară:
- caloianul – fetele se întovărăşesc, după simpatii, şi fac un chip din lut galben, îl îmbracă, îl pun într-o cutie de carton sau de lemn şi-l înmormântează cu plânsete şi bocete, în locuri bine ascunse, în grădini, pe luncă, etc.. A treia zi îl dezgroapă şi-l dau pe apa Buzăului, implorând astfel, pe Dumnezeu să aducă ploaia.
- paparuda – copii, femei, oamenii satului se udă, în credinţa că astfel vor veni ploile şi va fi un an bogat. La obicei participă şi ţiganii, care devin paparudele pe care participanţii aruncă găleţi cu apă, cântând:
„ Paparudă, Paparudă,
Vin cu ploaie-n bozi şi udă:
Trup de soare,
Gând de floare,
Ochi de fată mare!
(extras din Monografia comunei Vadu Pasii)
„De Paşti, flăcăii îi luau pe muzicanţi şi plecau prin sat, pe la fete. Se adunau ouă, cozonaci, se bea vin.” (Dumitru Catrinoiu)
„Caloianul: Era organizat de grupuri de fete (după simpatii), uneori, având în ele şi băieţei.
O păpuşă de lut galben, îmbrăcată în cârpe, aşezată într-o cutie de lemn, ce ţinea drept sicriu. Ochii, nasul, gura, erau din coji de ou. Se puneau în sicriu şi florile de câmp ale primăverii.
În atreia marţi de după paşti, seara se făcea priveghiul, ca şi la mort. Miercuri, se aduceau la gazdă cele necesare pentru pomană: făină, ouă, brânză, lapte, ...
Joi, bocind, duceau caloianul la apa Buzăului şi-i dădeau drumul pe apă. Se întorceau în sat, la pomană, apoi mergeau la fântâni şi începeau „Paparuda”.
Bocitul era cam aşa: „Ene, Ene, Caloiene / Te-a făcut mă-ta-n izmene / Te-a făcut mă-ta la paie / Ca să ne-aduci în sat ploaie”
Paparuda: Se scotea apă din fântână şi se udau cu găleata, aşa îmbrăcate, femeile şi fetele.
Se cânta: „ Paparudă, rudă / Vino de ne udă / Paparudă nouă / Dă Doamne să plouă!”
Dacă femeia udată era însărcinată, atunci reuşita era deplină.” (Atena Bratosin Stoian)
„– Dintre tradiţii m-aş referi la: Caloian, Paparudă, Clacă şi Şezătoare:
Caloianul: Fetele se adunau în grupuri, după afinitate şi hotărau care participă la Caloian. Se strângeau alimente, se făcea un omuleţ din lut, care era îmbrăcat cu hăinuţe, confecţionate de fete, din cârpe, era făcută olădiţă din lemn sau carton, în care era pus caloianul şi fetele începeau să-l plângă. Îl îngropau într-un loc ferit şi după trei zile era scos şi dus la gârlă(apa Buzăului). Se bocea şi se implora ploaia. Grupul de fete se întorcea la casa în care era organizată ceremonia şi făceau pomana mortului, cu omlete, brânzoaice, gogoşi.
Paparuda: urma imediat după caloian şi consta în stropirea cu găleţi de apă, cât mai prin surprindere, de se stârneau chiote şi râsete. În acelaşi timp se cănta:
Paparudă, rudă,
Vino şi ne udă,
Vino într-o joi,
Cu-o mie de ploi!
Veneau şi ţiganii, cu frunze de boziu, legate la mijloc, împrejur şi erau udaţi. Ca drept recompensă li se dădeau bani.”
Claca: Se făcea pentru cules via, pentru depănuşast porumbul, pentru bătut floarea soarelui şi pentru diverse lucrări gospodăreşti;(Prof. Elisabeta Popp)
„De Paşti ieşeam la curăţatul şanţurilor de gunoaie, pe care le făceam grămezi, le dădeam foc şi apoi săream peste focul respectiv.
Părinţii mei creşteau 2 – 3 oi, pe care, în momentul înţărcării mieilor, oile se dădeau în grija ciobanului, stâna aflându-se pe prundul râului Buzău. Sătenii trebuiau să meargă dimineaţa, la prânz sau seara la stână, pentru a ridica caşul, în acelaşi timp ducând mâncare ciobanului. Îmi amintesc că ciobanul i-a spus mamei să-mi atragă atenţia să mă duc la timp la stână, eu având obiceiul de a mai întârzia, lucru ce îl supăra pe cioban” (Ec. Constantin Glineschi)
„Nu-mi este străin nici caloianul (păpuşa făcută din argilă, pe care o dădeam pe apa Buzăului, cântând „ – Caloiene, Caloiene....!, pentru a implora venirea ploii.
La Drăgaică, de cu zori, tata îl înhăma pe Cezar la căruţa, pe care monta scânduri, inprovizând băncuţe şi acoperindu-le cu macaturi şi plecam la Buzău, cale de 12 km. Eram bucuroşi, nevoie mare şi când ne întreba câte cineva, unde mergem, răspundeam plini de vigoare şi voioşie: „- La Drăgaică, la Drăgaică!” La întoarcerea spre casă, obosiţi şi picotind de somn, dacă eram întrebaţi de unde venim, răspundeam fără vlagă: „ – Dee laa Dră gai că!” (Dr. Constantin Zaharia)
„Paşti: - În joia mare de după Paşti, când se scotea Crucea (12 Evanghelii), după slujbă, rămâneau fete şi flăcăi, în biserică, se cânta, se glumea. Dacă aţipeau îi legau unul de altul cu ace de siguranţă şi îi frigeau cu lumânarea.
Caloianul. - După Paşti, în prima zi de joi, se făcea o
păpuşă din lut, o îmbrăcau, îi făceau un cosciug din scândură, o cruce simplă, îl îngropau, iar a treia joi, după Paşti, îl dezgropau, pregăteau gogoşi, brânzoaice. Se puneau lumânări şi-l duceau de-l dădeau pe apa Buzăului.
Paparuda. – După Caloian, în aceeaşi zi se făcea Paparuda.
Copii, tineri, oameni în vârstă se stropeau cu găleţi de apă şi erau invocate ploile:
Paparudă, rudă,
Vino de ne udă,
Deschide portiţele,
Să vină ploiţele,
Paparudă nouă,
Vino de ne plouă!
Claca. – Se organiza de obicei pentru:
* deşfăcat porunbul de foi, când se făceau gogoşi, se fierbeau grăunţe, se bea vin, se cânta,
* se dădea ajutor la cules via, se musteau strugurii, se
făceau chefuri. Se remarcau: Vasile Baroian (Bardă), Gita ( fratele lui Mitu Rotacu), Chiriţă Onea, Costică Tăbăcaru, Veroana lui Moţatu, Fana lui Benone.” (Smaranda Sares)
„ - La caloian se bocea cam în felul următor:
Ieni, Ieni, Caloieniiii,
De când ploaie n-ai mai dat,
Fasolica s-a uscat,
La Paparudă, veneau ţiganii cu ursul, îl puneau să joace în 2 picioare şi erau plătiţi.
Oamenii bătrâni se aşezau pe burtă şi ţiganul punea ursul să-l calce, pentru dureri de spate.” (Dumitru Catrinoiu)
„Dacă e să mă refer la o zi de vară din copilăria mea, pot spune că atunci timpul parcă încremenea în loc. O zi de vară reprezenta tot atâtea posibilităţi de joacă, pe cât de numeroşi eram cei ce ne „adunam” la un loc. Până la ora 12:00, fiecare ne făceam treburile rânduite de părinţi sau de fraţii mai mari. După amiază urmau peregrinările: la scăldat, la cercetat malurile abrupte ale Buzăului după lăstuni, căutatul de fructe pârguite pentru potolirea foamei, şi în cel mai bun caz, procurarea unei felii de pâine de la cineva darnic, pâine care reprezenta „mană cerească” în „concertul” intestinal.
Spre orele 17:00 după amiază, ne retrăgeam fiecare la casa sa. Urma să se întoarcă părinţii acasă. Hrăneam animalele şi păsările, măturam curtea, şi aşteptam. Eram copii zglobii, neastâmpăraţi, şi totuşi nu făceam nebunii. Aveam respect şi ruşine faţă de părinţi, şi atunci, dar şi acum. Respectul acesta ţine de caracterul fiecăruia, caracter ce se cultivă şi se educă. Educaţia şi cultura, sunt temelia unui caracter ce nu se lasă niciodată influenţat de conjunctură şi oportunităţi pentru a abdica de la principii virtuţi.”(Pr. Costel Ion)
Sărbătorile de iarnă
„În sărbătorile Crăciunului , copiii umblă cu „Bună dimineaţa” şi cu „Steaua” iar de anul nou şi Sfântul Vasile, se practică umblatul cu „Pluguşorul” , „Sorcova” şi primeau bani, mere, pere, nuci, covrigi, colăcei, etc. Copiii ţigani umblă şi cu „Vasilca” . MCS
- La lăsata secului, finii mergeau în vizită la naşi, ducându-le plocoane, apoi începea o petrecere, pe cinste, urându-şi, reciproc, ca sfântul post să le aducă noroc, îndestulare şi iertarea păcatelor. La plecare, finii zic: „ – Să ne ierţi naşule!”, iar aceştia răspund: „ – Să fii iertat!”. Petrecerea nu însemna dezmăţ, ci mai mult se mima mâncare şi băutura, căci era încărcată de nuanţe religioase şi sociale. Se făceau petreceri între părinţi, copii şi alte rude, manifestându-se un respect deosebit al celor „mici”, faţă de cei „mari”. Toată lumea se lepăda de orice gâlceavă, bătaie, mânie. Nu se admitea să intri în post certat cu cineva. Se poate concluziona că „Lăsatu secului” era un fel de „ Ziua recunoştinţei” la americani.
- Este credinţa că va trăi mult şi va fi sănătos cel care va vedea primul un miel alb.” (extras din Monografia comunei Sageata)
OBICEIURI CALENDARISTICE
„Sărbătorile de iarnă – Încep în 24 decembrie (ajunul Crăciunului) şi se termină în 7 ianuarie, după Bobotează. Aici sunt cuprinse: colindatul, pluguşorul, sorcova, viflaimul, capra, etc Pe an ce trece, aceste obiceiuri se restrâng.
„Neaţalaşul”, Pluguşorul, Sorcova, Vasilca, având ca fond urări de sănătate şi belşug cu ocazia începerii unui an nou.
Iordanul – era o petrecere între tineri ţi tinere, organizată în dupăamiaza zilei de Bobotează. Ca obiceiuri tradiţionale se menţionează: Steaua, Moş Ajunul
Clăci – se organizau iarna, Se torcea, se curăţa porumbul de foi. Fetele şi flăcăii glumeau, spuneau proverbe şi zicători, cântau melodii de dor, de dragoste şi chiar patriotice, dar mai ales melodii populare. Gazda se îngrijea ca musafirii să aibă ce mânca: gogoşi, boabe fierte de porumb sau floricele şi se bea vin. Spre dimineaţă se încingea dansul, mai ales hore.”
(extras din Monografia comunei Vadu Pasii)
Obiceiuri de iarnă
„ Multe din obiceiuri îl însoţesc pe om pe parcursul întregii vieţi. Observăm că obiceiurile se pot grupa, mai ales după criteriul calendaristic: De Crăciun, de Anul Nou, de Paşti. Obiceiurile, cum ar fi: colindele de copii, de ceată şi ale vârstnicilor, pluguşorul, steaua, sorcova, vasilca, jocurile cu măşti, vefleemul, din păcate, se practică tot mai rar, fiind pe cale de dispariţie. În sărbătorile Crăciunului , copiii umblă cu „Bună dimineaţa” şi cu „Steaua” iar de anul nou şi Sfântul Vasile, se practică umblatul cu „Pluguşorul” , „Sorcova” şi primeau bani, mere, pere, nuci, covrigi, colăcei, etc. Copiii ţigani umblă şi cu „Vasilca”. La lăsata secului, finii mergeau în vizită la naşi, ducându-le plocoane, apoi începea o petrecere, pe cinste, urându-şi, reciproc, ca sfântul post să le aducă noroc, îndestulare şi iertarea păcatelor. La plecare, finii zic: „ – Să ne ierţi naşule!”, iar aceştia răspund: „ – Să fii iertat!”. Petrecerea nu însemna dezmăţ, ci mai mult se mima mâncare şi băutura, căci era încărcată de nuanţe religioase şi sociale. Se făceau petreceri între părinţi, copii şi alte rude, manifestându-se un respect deosebit al celor „mici”, faţă de cei „mari”. Toată lumea se lepăda de orice gâlceavă, bătaie, mânie. Nu se admitea să intri în post certat cu cineva. Se poate concluziona că „Lăsatu secului” era un fel de „ Ziua recunoştinţei” la americani. - Este credinţa că va trăi mult şi va fi sănătos cel care va vedea primul un miel alb.” (Smaranda Sares)
„În sărbătorile de iarnă se mergea cu colindul:
- de Crăciun – colindelel erau: „ Prin cel cel, prin cela cel” şi „ La tulpina la doi meri”
- de Anul Nou, se mergea cu „Plugul” care era cam aşa:
Măi Ioane, Ionele,
Leagă calul de zăbrele.
Leagă calul de zăbrele
Şi dă-i fân cu floricele
Şi dă-i fân cu floricele
Şi vină-n braţele mele,
Că de când ai fost plecat
Pe la mine n-ai mai dat.
......................................................................................
Se mergea şi cu „Buhaiul”:
Coalea, coalea, mai dincoalea,
La marginea satului, măi
Este turma oilor
Este turma oilor
Dar turma, cine o mână,
Ionică, om bărbat, mai
Ionică, om bărbat,
Mână oile de-un cap,”(Constantin Baroian)
Şezătoarea: Se organizează iarna, deobicei seara. Femeile vin cu lucrul personal, pentru tors, cosit, împletit. Pe timpuri se făcea turtoi, îndulcit cu zeamă de sfeclă fiartă. Se mânca sfeclă coaptă. Se spuneau poveşti şi se vorbea despre lumea satului.” (Elisabeta Popp)
„De Crăciun şi Anul Nou ne organizam în grupuri de câte 2-3 copii şi ne deplasam la şosea (intersecţia cu cimitirul) de unde se dădea semnalul de plecare pe uliţă într-un zgomot de nedescris. Eu făceam parte din grupul lui Nicolae Stoian, care la plecare trecea şi pe la mine, iar eu de frică să nu fiu uitat acasă, stăteam la poartă, la pândă, pentru a-l vedea când vine.” (Ec. Constantin Glineschi)
„ De Crăciun, cei mici mergeam cu colinda. De fapt nu prea erau colinde. Ne constituiam în cete de câte 5-7 băieţi şi alergam de la o casă la alta , agitând un clopoţel şi strigând „– Neaţalaş!” De anul nou, cei mici mergeam cu cete de flăcăi, trăgeam buhaiul şi eram casieri. Aici, câştigul era mai mare... (Dr.Constantin Zaharia)
„Claca: depănuşat, scărmănat lână, tors, cusut. Se făceau gogoşi, se fierbeau boabe de porumb, se fierbea vin. Se-ntreceau în cântat. O dată, la depănuşat, mamei i-a căzut, în poală, argintul viu şi trei luni a zăcut de gălbinare.
(Atena Bratosin Stoian)
„Crăciunul, În ajunul Crăciunului, se merge cu ”Bună dimineaţa la Moş Ajun” Unul din colinde este „Oleranda”.
Dintre flăcăii care participau la colinde, amintesc: Savu Rădoi, Stan Rădoi, Bau Cazan, Marin Cosoroabă, Neculai Ciobanu (Breazu), Neculai Dobre, Ion Baroian (Bulgaru), Miţa lui Neagu Voinea, Fana lui Benone.” (Smaranda Sares)
Mersul cu plugul era ceva divin. Cu câteva săptămâni înainte se formau echipele şi se stabileau responsbilităţi: cine zice plugul, cine face buhaiul, cine face biciul, cine procură clopotul. Versurile plugului erau din cele transmise prin viu grai, la care se adăuga câteva versuri adresate gazdelor şi adaptate la perioada respectivă. Cel mai folosit de copii era pluguşorul din străbuni: „Ahoo, ahoo, copii şi fraţi / staţi puţin şi nu mânaţi/ lângă boi v-alăturaţi / şi cuvântul mi-ascultaţi: / S-a sculat mai an/ bădica Traian / şi a încălecat pe un cal/......” Copiii aveau ca instrumente de urat: clopotul şi biciul. Unele echipe de flăcăi luau o pereche de boi, o găteau cu canafi şi clopoţei, foloseau un jug gătit frumos cu lână colorată şi cu canafi, ataşau o oişte şi un plug cu rotile. Toate astea măreau farmecul urătorilor.
Buhaiul consta într-un fel de tobă, la care se folosea băşica porcului. Prin centrul tobei era trecut un mânunchi de fire de păr de cal. Se folosea şi o sticlă cu apă, pentru udarea din când în când a mâinilor celui care trăgea buhaiul, pentru a nu-i aluneca prea uşor mâinile şi a crea vibraţii ale tobei. Ieşeau din tobă nişte mugete ca ale buhailor. În tot timpul cât se zicea plugul, buhaiul acompania cu mugete.
Biciul era împletit de cei care aveau experienţă şi avea lungimea de 1-1,5 m, în funcţie de mărimea şi puterea celui care îl folosea. Se foloseau sfori de cânepă, care erau împletite de obicei în şase. Biciul era legat la un retevei de lemn, bine ales, pentru a rezista la şocurile din timpul pocnirii. La capăt era o lăsată o pleasnă, care trebuia să producă pocnet cât mai mare. Nu era neglijată nici găteala biciului, cu fire de lână colorată şi cu canafi din lână. Clopotele puteau fi de dimensiuni şi construcţii diferite, de la clopoţei mici până la clopote mari, numite şi acioaie.
Echipa de urători avea 6-8 flăcăi şi se crea o armonie între ei: unul îi tot zice cu plugul, doi erau preocupaţi de buhai, unu sau doi pocneau din bice, umul era cu clopotul, doi cu atelajul. Celui care făcea urătura i se ţinea isonul de către toţi ceilaţi.
G.**Colinde
|
|